emese

daca nu gasesti nimic nou postat aici, inseamna ca ori n-am avut chef de scris, ori am scris pe celalalt blog:
http://emese-k.blogspot.com
(Inca nu m-am hotarat la care blog sa raman, desi tind sa las balta haipa-ul)
Asadar, ne vedem “dincolo”

In urma cu 29 de ani mama era in chinuri mari: urma sa ma aduca pe lume. Am sosit neagra de oboseala dupa drumul greu, si prima persoana cu care am facut cunostinta a fost MAMA. Mama care in momentul in care si-a vazut puiul a uitat de durerile prin care a trecut. Cu toate ca am preferat laptele praf, mama nu s-a suparat. M-a ingrijit in cel mai bun mod posibil, s-a jucat cu mine, a facut temele impreuna cu mine, ma ducea la plaja cu ea, faceam cumparaturi impreuna, etc. Mama mi-a aratat cum este un om bun si pasnic. Alaturi de ea in toata “povestea” asta a fost mai tot timpul TATA. Om cu principii, visator si singuratic, m-a ghidat in tainele desenului, mi-a deschis apetitul catre arta, literatura si istorie. Impreuna cu mama, imi citea povesti captivante pe care dupa o vreme le stiam pe de rost. Iar BUNICII se uitau la noi si zambeau. Da, bunicii… ce amintiri frumoase! I-am iubit pe toti, asta-i adevarul, dar la fel de adevarat este si faptul ca pe unul dintre ei l-am iubit mai mult.
Bunicul din partea tatei imi facea torturi mari de ziua mea. In tinerete a fost bucatar. Avea tot timpul purcelusi in curte, purcelusi simpatici la care tinea mult. El s-a dus primul dintre bunici.
Bunica din partea mamei a fost o femeie muncitoare, dura si sensibila (se pare ca o mostenesc la unele trasaturi), care s-a chinuit 20 de ani cu Parkinsonul.
Bunicul niciodata nu si-a revenit dupa moartea ei si a urmat-o dupa cativa ani. Bunicul a fost pentru mine nu doar bunic, dar si prieten cu care puteam povesti orice, a fost un om care a muncit toata viata pamantul, si-a crescut copii si nepotii, si-a iubit familia mai presus de orice, si a facut toate acestea in modul cel mai natural posibil. Imi aducea zilnic inghetata si ma rasfata cum putea. Am fost lumina ochilor pt el, si el a fost la fel pt mine.
Ultima ramasa intre noi a fost bunica din partea tatei. O femeie sociabila, care povestea mult din tineretea ei, despre viata si despre oameni, un izvor nesecat de umor si dorinta de viata. Tot ce si-a dorit a fost sa aiba o masina cu sofer si o masina de scris, si sa ajunga la 100 de ani. Cred si acum ca a fost suparata cand a luat-o moartea, la 84 de ani. Dar dupa cum o stiu, oriunde e acum, sigur e fericita.
Mi-e dor de toti bunicii mei. Si mi-e dor si de bunicul lui Ovi care a fost ca un bunic “adoptat” pentru mine; a murit si el de curand.
Oamenii se duc, dar cei pe care nu ii uitam niciodata chiar traiesc o vesnicie. Ma gandesc cu tristete la ei pentru ca nu ii mai am alaturi, dar sunt si fericita ca am avut onoarea de a-i iubi. Si daca tot vorbim de oameni speciali, trebuie neaparat sa o amintesc pe MATUSA mea, o femeie extraordinara, puternica si dura, dar intelegatoare, o femeie care mereu s-a purtat cu mine de parca ii eram copil, m-a ajutat la greu si a incercat sa ma indrume in viata.
Mama, tata, bunicii, matusa mea – ei au fost familia mea “de inceput”. Familie la care s-a alaturat SORA MEA (care e in crestere si intr-o schimbare permanenta, fiind adolescenta, asa ca ar fi greu de descris) si OVI, omul care mi-a devenit sot si prieten. Cred ca sunt cea mai norocoasa sotie, si sper ca si el este la fel de fericit cu mine cum sunt eu cu el.
Ce sa mai spun? De-a lungul timpului am avut multi prieteni, adevarati mai putini. PRIETENII ADEVARATI ma cunosc asa cum sunt, imi aprecieaza calitatile si imi arata defectele, prietenii adevarati imi cer ajutorul intr-un mod natural si imi ofera si ei sprijin la nevoie. Stiu ei cine sunt, parca e mai frumos asa, sa nu ii nominalizez.
Am fost un copil mai singuratic si nu exagerat de simpatizat, visator si curios, cu pofta de viata – cam asa cum sunt si acum. Cred ca de-a lungul timpului nu m-am schimbat mult. Poate m-am maturizat, dar in esenta sunt tot copilul ala care ii povestea bunicului despre nu mai stiu care baiat din clasa; sunt acelasi copil care iubeste animalele – ma gandesc si acum cu drag la CATELUL TIGRIS pe care l-am avut in copilarie si la PISICA MATYI care mi-a ascultat multe povesti in perioada grea a adolescentei. Si iubesc nespus de mult animalutele care sunt alaturi de noi in prezent, MICI (=Miti) si LILI, doua scumpenii care imi aduc zambetul pe buze in orice moment.
Sunt un om fericit. Si cred ca acesta este cel mai lung post pe care l-am scris vreodata.

e 10 seara si imi astept sotiorul sa vina de la lucru. si ieri a venit la 10. spune ca asa e, inainte de sarbatori. hm. de la 8 dimineata pana la 9-10 seara. e mult sau doar mi se pare mie?
eu muncesc cam 9 ore zilnic, in afara de 2 zile in care trebuie mai mult: 12-14 ore. pe langa unii mi se pare ca muncesc putin, pe langa altii pare ca e mult.
altii stiu ca lucreaza zilnic 14 ore si nu se plang. nu au vreme sa se vaite. vorba reclamei la nu mai stiu ce vitamina: “birou-pat….birou-pat…”
merita sa muncesti atat de mult incat sa nu iti mai ramana timp pentru viata?
in ultimele 7 zile am fost acasa, si m-am bucurat de concediu. am plantat flori, am citit, m-am uitat la televizor, am facut curatenie, etc. si parca timpul a trecut mai incet. azi dimineata m-am gandit : ” e ultima zi de concediu” si nu am fost trista, m-am simtit oarecum impacata, pentru ca aceste 7 zile mi-au parut 2 saptamani. zile de relaxare si activitate in acelasi timp. maine ma intorc la lucru, iar timpul va trece din nou foarte repede. saptamanile vor trece ca intr-o clipa, iar un an imi va parea lung de 3-4 luni.
muncim, muncim, muncim. cat de mult suntem dispusi sa muncim?

am citit ceva pe www.antena3.ro, ceva ce mi se pare incredibil:

“Cercetătorii au descoperit cel mai bătrân arbore din lume. Molidul a prins rădăcini acum 10.000 de ani, la scurt timp după sfârşitul erei glaciare. Oamenii de ştiinţă au folosit material genetic pentru a data copacul şi au ajuns la concluzia că acesta are uimitoarea vârstă de 9.550 de ani.
Potrivit profesorului Leif Kullman de la Universitatea Umeea din Suedia, molidul s-a născut în anul 7.542 î. Hr, pe muntele Fulu din provincia Dalarna. „Descoperirea aceasta a fost o mare surpriză pentru noi, cercetătorii, întrucât până acum am crezut că soiul acesta de molid nu s-a înmulţit în zonele acestea decât mult mai târziu”, a spus profesorul.
Oamenii de ştiinţă credeau că arborii cei mai bătrâni aveau în jur de 4000-5000 de ani şi se aflau undeva prin America de Nord. 4.768 este vârsta unui pin care a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai bătrân copac din lume. Vârsta molidului din Suedia a fost determinată cu ajutorul datării cu carbon într-un laborator din Miami, Florida. Descoperirea arborelui antic este un mare pas înainte pentru lumea ştiinţei. Profesorul Kullman împreună cu nişte colegi au fost cei care au dat peste mănunchiul de astfel de copaci extrem de bătrâni, care se află pe Pământ de mai bine 8.000 de ani.
Partea vizibilă a arborelui este relativ nouă, însă analiza a patru generaţii de rămăşiţe, conuri şi lemn, de la bază, au arătat că rădăcinile acestui molid cresc de 9.550 de ani. Motivele pentru care copacul a reuşit să supravieţuiască atâta vreme ţin de clima rece şi uscată, de faptul că nu prea au existat incendii în zonă şi de prezenţa relativ redusă a oamenilor. Acum, autorităţile suedeze se gândesc să pună un gard în jurul copacului, pentru a-l proteja de eventualii vânători de relicve.”

incredibil! sa traiesti de 10.000 de ani…
cum o fi fost viata acestui copac? s-o fi plictisit sau s-a bucurat de fiecare clipa? sunt sigura ca fiecare planta are “suflet” si tare as vrea sa pot vorbi cu acest molid. La multi ani, molidule!

Azi am fost la Gradina Botanica. Era foarte multa lume, tineri, batrani, toate generatiile. Vreme frumoasa, insorita. Biletul a fost 4 lei/persoana, dar se mentioneaza ca trebuie sa platesti 20 de lei daca doresti sa faci poze/filme pe care ulterior sa le comercializezi. Asta mi s-a parut haios. De unde stiu ei ca nu fac o poza misto, pe care ulterior sa o vand unei edituri care o va folosi pentru carti postale? Se bazeaza doar pe corectitudinea omului? Hm. Apropo corectitudine, ne-am oprit langa un mic helesteu, care era plin de melci si ceva animalute asemanatoare cu soparlele. Ovi tot spunea ca sunt mormoloci, dar aratau mai degraba a minicrocodili decat a mormoloci. Deci, stam acolo frumos, si la un moment dat observ un tip care intr-o sticla de apa minerala aduna… melci. Da, melci din lacusorul respectiv. Nu era deloc deranjat de privirile oamenilor din jur, efectiv nu parea sa ii pese. Probabil s-a gandit ca se serveste din “avutul public”. Pana la urma sunt destui melci acolo, care e problema daca isi duce si el acasa cativa, pentru acvariul lui?

Vroiam sa ii postez si poza, dar, din motive neelucidate, HAIPA nu ma lasa, imi tot da “error on page”. Asa ca am pus poza pe
http://emese-k.blogspot.com

absenta motivata de o gripa care numai ea stie de unde a aparut. febra 38.2 si dureri in tot corpul. ne vedem cand ma fac bine.

ii ignoram prea des pe ceilalti, din comoditate, din lene, din oboseala, sau pur si simplu din lipsa de chef. si ne trezim intr-o buna zi ca ei nu mai sunt. uite o chestie naspa care s-a intamplat acum 10 ani. aveam o foarte buna prietena, pe care o iubeam enorm de mult, dar la un moment dat ea si-a gasit un prieten mai posesiv, si relatia noastra a devenit putin mai … absenta.
in fine, acum 10 ani am sunat-o de ziua ei, si era foarte trista. m-a intrebat daca ma pot duce pana la ea, ca sa mai povestim. dar m-am gandit ca n-am un ban in buzunar, cu ce sa ii cumpar cadou?, plus ca trebuia sa ma duc la aerobic, si chiar aveam chef de miscare. si i-am raspuns ca nu pot. mi-am dat seama ca este foarte deprimata, dar am ales sa ma gandesc la mine.
asta s-a intamplat in data de 2 martie. iar in 6 martie prietena mea neglijata si trista s-a sinucis. avea 20 de ani. [a ales sa moara din motive pe care acum nu vreau sa le dezvolt sau sa le judec, si prefer sa nu fie judecata nici de altii.]
au trecut de atunci 10 ani, si eu ma gandesc, oare as fi putut sa o ajut in seara aceea in care m-a chemat la ea? am fost egoista si indiferenta, desi tineam foarte mult la ea. oare m-a iertat? oare ar fi acum in viata? poate exagerez puterea optimismului meu, dar poate daca in seara aceea am fi discutat… o doamne. ignoram oamenii, ignoram S.O.S-urile lor. si ne mai miram ca suntem la randul nostru ignorati.

nu prea mananc pizza, pentru ca in ultima vreme nu mi-e pofta de ea. totusi, ieri pe la pranz imi era foame si am zis sa intram la Gente Senior, in P-ta Cipariu (Cluj). e vechi restaurantul, dar nu am mai fost si cred ca nici nu ma voi mai duce. de ce? pai sa vedem….
- locul e amanejat interesant, dar mesele sunt insuficient curatate, iar tavanul este acoperit cu un urias sac de canepa. m-am uitat in sus si m-am gandit oare cat praf si cati microbi isi au resedinta acolo?
- servirea: a aparut o domnisoara bruneta si creata, intr-o fusta scurta, plictisita, pe care se vedea ca avea boala pe toti oamenii carora li s-a facut foame si au avut proasta idee de a intra in pizzerie pe tura ei. a recitat rapid si sec lista de sucuri negazoase, la un moment dat strambandu-se pentru ca Ovi i-a cerut sa repete lista. se pare ca domnisoara respectiva nu lucreaza pentru bacsis, sau poate vrea sa falimenteze pizzeria. pentru ca nu parea deloc dispusa sa arunce un zambet sau sa spuna ceva amabil. m-am gandit poate ii suntem noi antipatici, dar se pare ca avea treaba cu absolut toti clientii. in sfarsit, am zis ca nu o vom baga in seama, e treaba ei daca e satula de viata pe care o duce, nu ne va strica ziua, noi vom manca in liniste. si asa ajung la punctul urmator: pizza…
- pizza era mare si satioasa, crocanta si moale, un aluat reusit, dar parca per ansamblu toata mancarea era fara personalitate. poate ii lipseau ceva mirodenii care sa o faca mai aparte, poate ceva sos de usturoi. apropo, pe meniu nu era nimic altceva decat pizza, paste, deserturi si bauturi. adica nu aveai optiunea unui sos, nu puteai alege intre diferite feluri de ketchup. nimic. iar ketchup-ul era intr-o sticluta mica, nici macar in ceva specific pizzeriilor sau in ambalajul original. parea a fi un ketchup lungit cu apa, aruncat intr-o sticluta la fel ca si pizza, adica fara personalitate.
iar cutitul nu taia!!! mi-a amortit degetul de durere, incercand sa apas pe furculita care tinea pizza apasata in timp ce incercam sa tai. furculita lui Ovi chiar s-a indoit
- suma de plata a fost 34.5 lei, pentru 2 pizza si 2 sucuri care nu erau nectar, desi pe bon asa apareau. in fine, am lasat 35 de lei, pentru ca locul, servirea si mancarea chiar nu meritau bacsis.

ma uit la tine cum dormi. adunat ca un copil in pantec. pe fundal se aude zumzetul televizorului. tu respiri atat de frumos, atat de regulat. as vrea sa ma pot intoarce in timp si sa te vad la o varsta frageda, copil mic fiind, cu piciorute carnoase, cu o expresie inocenta pe fata si cu par blond, cret, tragand de fusta mamei tale…. “mami, mami!” ….
dormi atat de linistit. in timp ce tu dormi mai trece un pic din viata. timpul zboara, chiar zboara. ma gandesc cateodata: parca alaltaieri eram inca niste copii. acum suntem oameni maturi, obositi, care dorm… oare trecem prin viata dormind? ne trezim la sunetul alarmei, punem pe “atipit”, mai dormim un pic. pana la urma ne trezim cumva, misunam prin casa ca niste robotei, visand inca la patul cald. apoi incepe ziua. alergam prin traficul nebun, rezolvam probleme, cream altele, discutam, visam, zambim, strigam, suferim, ne bucuram, jignim, scriem, vorbim prea mult sau prea putin….ajungem acasa, mancam ceva si ne ia cu somn.
ma uit la tine cum dormi. esti un copilas care alearga in iarba si se joaca cu un catel mare si blanos, care pune bland labuta peste tine. aerul miroase atat de bine, iar mama se uita la tine zambind. intr-o buna zi vei creste si vei avea si tu familia ta. esti o binecuvantare, copile drag.

ce imi place cel mai mult la viata mea?

cred ca linistea din suflet. gandul ca, desi nu fac nimic extraordinar, nimic iesit din comun, ma simt bine in pielea mea. gandul ca, desi sunt un nimeni, viata mea nu e fara sens. tot incerc sa ma impulsionez sa fac ceva mai bun, ceva mai special, si am si idei, dar nu am timp si energie. desi daca chiar as vrea as putea. am uitat sa desenez. desenam bine, eram pasionata de desen. dar pe drum mi-am pierdut cumva inspiratia si nevoia de a desena. iar acum degeaba iau un creion in mana, pentru ca liniile nu mai au viata. mi-am pierdut exercitiul. se poate recapata, stiu. dar am chef de asta? m-ar mai pasiona oare?
obisnuiam sa scriu mult. scriam poezii, scriam jurnal. eram tanara si deprimata, iar poeziile se nasteau din tristetea mea.
acum am o viata echilibrata, sunt fericita, ocupata, si nu mai am timp [si nevoie] de jurnal. nu mai am timp [si nevoie] de poezii.
as vrea totusi sa citesc mai mult. e mai comod sa pornesc televizorul, e drept. dar mi-e dor de curiozitatea starnita de unele carti.
observ ca am deviat de la ceea ce imi place la viata mea, si am ajuns la lucrurile de care mi-e dor.
si totusi, ce imi place la viata mea?
cred ca sentimentul cel mai frumos e ca stiu ca ajung acasa si las in urma orice eventuale probleme de la lucru. avem o casa in care e pace, si asta e cel mai important.
imi place si munca pe care o fac, dar e adevarat ca as vrea ceva mai mult. as vrea sa ma simt mai utila. poate daca ma faceam medic simteam ca viata mea se justifica mai bine.
imi place ca avem animalute, si ele sunt fericite. ma uit la pisica, doarme atat de pasnic pe pat. ma uit la ea si zambesc. e o fiinta extraordinara. sau o scot la plimbare pe catelusa si o vad dand din codita, mirosind fiecare copac, latrand la fiecare catel. e fericita, e tanara, e jucausa.
as mai putea scrie o zi intreaga, dar viata asteapta sa fac si altceva cu ea decat sa scriu pe blog .
viata e frumoasa.